la an nou, blană nouă

La sfîrşit de an, în timp ce se fac bi-lanţuri(ce cuvînt!), unora le ies verigi lipsă şi îşi pun întrebări legate de aceste goluri, pe care le numesc acum cu un singur cuvînt: criză. Mie îmi place aducerea la acelaşi numitor, e o îndeletnicire pe care se clădeşte filosofia, aşa că am observat o tentativă recentă de a justifica şubrezenia noastră sublunară printr-o nouă cauză: criza. Pînă acum se sublinia efectul-stresul. Dictonul: Exişti, deci eşti stresat, continua cu naiva întrebare- Oare de ce ? Şi cei competenţi spuneau: nu se ştie exact cauza. Cum din nevoi profilactice se întreba şi nu din înclinaţii metafizice, se găsea mereu un medicament, sfat sau credit, care să liniştească an după an fiinţele post carteziene. Acum, după multiple cercetări, anul 2008 a găsit, în sfîrşit, răspunsul. Cauza este criza. Aceast cuvînt nu este semnul unei revigorări a conştiinţei de sine a umanităţii, care a coborît din Olimpul teologilor şi filosofilor, cu ajutorul economiştilor- în casele şi în televizoarele tuturor, ci este o altă tentativă nominalistă de a face dintr-un loc comun- o problemă. E normală criza, spun toţi de la cădere încoace. Păi dacă e normală, noi de ce să nu vorbim niciodată de ea? spune lumea azi. Şi eu îmi doresc un pic de criză, dar nu de la noi, ci de pe la americani, dacă se poate! Că la ei s-a terminat campania electorală, iar la noi abia începe.
În încheierea anului, amintindu-mi de obiceiurile noastre strămoşeşti cu urşi, capre şi lupi, m-am întrebat şi eu: da de ce trebuie transportat şi lupul dincolo?
Cum, care lup? Ştiţi povestea cu capra, varza şi lupul care trebuie trecuţi de pe un mal pe altul a. î. să nu mănînce capra varza şi lupul capra…Povestitorul a găsit că trebuie făcute cîteva drumuri inutile cu varza şi capra, care sunt de fapt utile, pentru că se menţine situaţia nonconflictuală şi se crează chiar o armonie între protagonişti, care tot de la cădere încoace nu prea mai e posibilă. Am ajuns la concluzia că această armonie este de fapt un pretext pentru individ, ca să se aleagă cu maximum de avantaj, adică şi cu blana de la lup, carnea caprei şi varza pentru sarmale.
În încheierea încheierii, dragii mei, vă doresc să aveţi parte de crize noi şi să ieşiţi din astea care durează de prea mult timp şi v-au plictisit deja. Cu maximum de avantaj!

6x Crăciun fericit!

Josh Groban- O Holy Night

dătătorul de nume

În « Cratylos-ul » lui Platon, Hermogenes discută cu Socrate chestiunea numirii. Sunt numele simple convenţii, cu rol strict instrumental: acela de a facilita manevrarea, prin limbaj, a lumii, adică a obiectelor şi fiinţelor, sau există o dreaptă potrivire a lor, fiecare lucru are cel mai bun nume şi numai acela, iar înlocuirea lui cu un altul e incomodă? Tînărul crede că nu există un nume mai potrivit decît altul, toate numele date unui lucru sunt potrivite, dacă permit o mai bună gestionare a unei situaţii. Iar înlocuirea unui nume cu altul nu produce nici un dezechilibru ontologic, ţesătura lumii rămîne aceeaşi. Socrate îl contrazice, bine, nu chiar din prima, dar îi dă drept exemplu faptul că suveica se numeşte suveică pentru că tîmplarul care a fabricat-o i-a stabilit întîia oară, cu ochii aţintiţi catre Ideea de Suveică Perfectă, unică şi aceeaşi, indiferent de culoare, mărime sau material…scopul către care serveşte. Ţesătorul nu a avut un rol deosebit în numirea suveicii, el doar o întrebuinţează, dar fabricantul primei suveici, tîmplarul, da, el este cel care i-a intuit posibilităţile şi a găsit potrivit pentru acestea numele de « suveică ». La fel, spune Socrate, cu privire la burghiu. Fierarul care l-a fabricat întîia oară l-a numit astfel, descoperind în obiectul dătător de găuri esenţa care se va numi « burghiu ».
Am să mă opresc la acest început al dialogului pentru că disputa: oricine poate da nume şi ele se pot schimba oricînd în funcţie de scopuri şi obiective, ori numai unii pot numi, cei care stau cu mintea permanent aţintită către forma pefectă a lucrului, este destul de lungă şi voi reveni asupra ei. Dar am făcut aceast ocol pentru că am văzut filmuleţele de pe blogul lui Radu despre evenimentele pre revoluţie. Revoluţia din 89 am crezut eu atunci, va schimba viaţa mea în România pentru totdeauna (adică pentru totdeauna nu doar al vieţii mele, ci şi al urmaşilor urmaşilor mei).
Ceea ce m-a frapat vizionînd filmele iar, a fost o chestiune legată de numire. În huiduiala pe care poporul i-o serveşte lui Ceauşescu, acesta, în răstimpul de gîndire al celor cîţiva zeci de alo la două voci, încearcă o traversare istorică. Face trecerea de la Tovarăşi la Cetăţeni.
Miraculoasă traversare. Poporul adunat în piaţă se disciplinează ca prin farmec, sub dirijarea susţinută a maeştrilor cu propaganda, după care discursul ceauşist aduce în atenţie, spre restabilirea completă a echilibrului emoţional între cel iubit şi cei dragi, promisiunea unei ieşiri din criză de la 1 ianuarie…adică se recunoaşte că suntem copiile copiilor de mîna a şaptea ale unui prototip care e dincolo… Că acest dincolo a trecut pe nesimţite din plan vertical, în plan orizontal şi că poporul român a schimbat stoicismul cu scepticismul. Luînd ca exemplu istoria, după scepticism trebuie să se cam înnoiască discursul, altfel filosofia intră în criză. Astfel, dătătorul de nume al acelei zile şi-a aţintit privirea către ceea ce românii considerau şi ei că înseamnă « mai bun, mai frumos şi mai adevărat ». Către occident. Şi a înţeles că dincolo este esenţa care permite numirea cu efect. El ar fi putut să dea nume potrivite doar obiectelor cu care calci în picioare pămîntul, dar, din păcate, felul de numire al ciubotelor aplicat oamenilor crează nedreptate.
Iliescu nu ştia cum vor evolua lucrurile. Unde este « dincolo » ? Unde să se uite ? El, ca un specialist hidrolog, trebuie să ţină cont de spusa « Nu te poţi scufunda de două ori în apa aceluiaşi rîu, pentru că a doua oară nici tu nu mai eşti acelaşi, nici apa ». Poporul ăsta este din tovarăşi sau este din cetăţeni? Vom putea să ne uităm în continuare dincolo sau să ne uităm aici? Şi dacă ne uitam dincolo, către care dincolo, că sunt două, unul la est şi altul la vest…Aşa că, pentru mai multă siguranţă, Iliescu foloseşte « Tovarăşi cetăţeni » . Eu îmi amintesc că am receptat cu emoţie numele de cetăţean, că mă ducea cu gîndul, la cei 18 ani ai mei, la Mizerabilii lui Hugo, adică la literatura în care binele invinge, chiar dacă eroul principal moare. Iar în toamna următoare, în facultate, ce mîndră am fost cînd primul prof a intrat în amfiteatru şi ni s-a adresat cu « Domnilor » !…Am recuperat 40 de ani de nedreptate făcută familiei. Drumul de la tovarăşi la cetăţeni şi de la cetăţeni la golani a fost foarte scurt, mai scurt decît cel de la «fiţi responsabili ! » la « succes !». Limbaj de lemn al celor două ideologii ale lumii, una a constrîngerii şi alta a indiferenţei…
Întrebarea este-acum cum ne chemăm: tovarăşi, cetăţeni? Că elemente huliganice sau golani nu cred că mai apucăm să fim numiţi...

9

pentru că nouă
ne este dată o magică limită
În castelul lui Escher, în timp ce tu cobori eu rămîn
Să repet în urma ta « Po-ga-ny » în auzul geometrilor
din gînd pînă cînd iar
ai dreptul la trei încercări
cîte trei cînd închizi ochii şi-mi zîmbeşti cu sinonimele-ţi
nescrise în wikipedia
e drept, îmi cam alunecă lumea de sus în jos pentru că
nu-mi intră–n minte teorema lui Cauchy şi
deşi o zăresc pe toţi pereţii tot nu văd
monotonia şi mărginirea din
limitatul
miraculosul 9

promovarea trecută

Nu mă pot abţine să nu scormonesc în trecut, dar principiul că dacă nu-l ştii, rişti să-l repeţi vine şi el cu o problemă. Dacă il ai tot timpul în minte, ajungi să crezi că doar trecutul există, nu?

griji

Prin parc, în spatele meu, doi puşti de-a şaptea :

-Eu îl mai las la calculator, da parcă prea mult stă, exagerează. Dimineaţa e obosit în ultimul hal, şi îi zic să nu piardă toată noaptea!
-Şi-al meu la fel, dar trebuie să-i mai dau voie şi lui, că dacă nu-l las, îmi cere carnetul de note.

schiţă de portret

Dacă ai să vii acum, iubito, am să îţi plătesc eu drumul…
Plouă, dar am zidit un refugiu pentru ora de seară
Nu–ţi fie teamă,
Pînă la mine, felinarele-s aprinse şi salcîmii înfloriţi.

Nu plînge, Iubito,
în noaptea mea albă am cusut un chimono aurit
Pentru prima dimineaţă cuminte.

Dar mîine, de nu mai plouă, să pleci iubito,
Aici, pe tavanul aurit, un păianjen
brodează deja
Umbra ta

Dacă ai să pleci acum, iubito, am să îţi plătesc eu drumul.

lanţuri cauzale

Deşi ideea de cauzalitate este depăşită, în sensul că i s-au făcut încă de la începuturi o sumedenie de critici, nu mă pot abţine să nu judec evenimentele ultimelor două luni în manieră cauzală, chestiune care va rămîne mereu tentantă pentru oricine, cu toate matematicile şi logicile lumilor posibile şi virtuale…Pînă la urmă spitalul, armata, şcoala şi biserica, adică importantele instituţii ale lumii au fost şi vor rămîne subordonate cauzalităţii.
M-am întrebat eu azi dimineaţă, că tot e ziua patriei -de unde vine haosul din viaţa mea profesională ? Şi am găsit o cauză, nu ştiu dacă e prima, dar e una importantă, o verigă puternică în lanţul transformărilor din ultima vreme. Anul acesta, pentru prima oară, conducerea şcolii mele( mi se pare că în colaborare cu sindicatele) a hotărît să nu mai facem testarea psihologică de la început de an fiecare în ce parte ne trăzneşte capul( psihicul, adică), pe la fel de fel de cunoştinţe de la cabinete, unde să ne ducem cu un pachet de cafea şi o ciocolată şi să ieşim « apţi pentru învăţămînt », ci să contracteze un psiholog de la o celebră clinică privată, cu tarife măricele, care să vină cu toată bateria de teste şi tabele profesioniste, să se facă fişe pentru toţi şi o bază de date din care să se vadă clar ce ascunde fiecare în fundul, scuzaţi, adîncul sufletului său inconştient şi iresponsabil.
Psihologul a anunţat că trebuie să i se rezerve zile speciale şi intervale optime de timp, aşa că noi am venit mai devreme la şcoală, pregătiţi să stăm la testare o oră jumate-două.
Primul fapt uimitor (pentru mine, zic) a fost că individul a dorit foarte tare să fie ordine în sufragerie, pardon, sala de consiliu, în cancelarie adică. Ne-a făcut destul de exigent observaţie să încetăm cu comentariile şi chicotelile, să fim disciplinaţi şi să nu mai scoatem nici un sunet, să ne lăsăm pe masă numai buletinul şi un pix şi să nu ne uităm deloc unii la alţii. Asta mie mi-a dat un pic de gîndit, pentru că profii de la mine de la şcoală sunt majoritatea fiinţe inteligente şi rezonabile, iar şoaptele noastre ţineau de o stare de emoţie prin care treceam toţi. Nu te testează pe bune un psiholog zilnic, şi pentru noi, ca pentru destul de mulţi din sec 21, psihologul e un fel de popă cu patalama ştiinţifică, dincolo de dogme, confesiuni şi divinităţi, e cel care hotărăşte dacă eşti sau nu ok, dacă trebuie să stai în libertate sau internat (asta am înţeles-o eu de la o ţigancă care îi spunea altei ţigănci, mai tinere, probabil noră-sa: Mai enervează-mă tu mult că acu sun la salvare să te bage la 4. Ai uitat cum e ?... « 4 » fiind spitalul nostru de la periferia oraşului, pentru boli nervoase). Aşa că am început să ne crispăm, să zîmbim prosteşte unu la altul şi după alte două corijări ale specialistului, nici n-am mai zîmbit. El ne-a menţionat că nu are timp de prostii, că lucrează cu fel de fel de delincvenţi, criminali şi alte alea şi ce ar însemna să stea cu fiecare să facă ordine cum face cu noi…Eu am dedus de aici că este un om important şi obosit şi că trebuie să-l menajăm.
Au urmat trei ore de teste: de atenţie, de memorie, de personalitate, de inteligenţă etc…toate contracronometru. Le-am făcut cuminţi, noi suntem obişnuiţi cu lucrări şi de obicei nu ajunge în învăţămînt cineva căruia nu- i place fie să dea teze, fie să primească. (Dacă rămîne mai mult de doi ani, înseamnă că îi place să primească. Cei cărora le place să dea au mari şanse să devină şefi). Pentru bancher, bucuria vine din faptul că venitul lui e mai mare decît al colegului de la altă bancă, pentru ţăran din faptul că are podul mai plin decît al vecinului şi oi mai multe, mîndre şi cornute, pentru cadrul din armată sau poliţie că are mai multe trese, decoraţii şi ecusoane, iar dacă e la circulaţie, îl cunoaşte tot oraşul.…pentru prof că are mai multe tabele completate, mai multe lucrări date şi note puse sau primite. Aşa că…am făcut faţă cu toţii, cu încîntare aş putea spune, acelei situaţii competitive din care trebuia să reiasă care e mai deştept, mai atent, mai apt.
Apoi a urmat interviul. Asta e proba de foc, am zis noi. Individul ăsta ne are la degetul mic pe toţi şi se vede cu ochiul liber că prea bine nu suntem mai nici unul (unora le muriseră rude, alţii divorţau, alţii aveau probleme cu moşteniri, cu sănătatea etc.), dar pentru că el era în biroul directorului adjunct şi noi afară, aici emoţiile noastre convertite în poante, bancuri şi hlizeli în şoaptă (ca să nu iasă şi să se supere) au fost totuşi prezente. Eu am intrat cam pe la mijlocul şirului. M-am aşezat timidă pe scaun (mereu m-au impresionat cei care lucrează prin clinici) şi am încercat să zîmbesc, deşi nu mai eram sigură că e normal, aşa, din prima. Ei, cum staţi cu viaţa ? m-a intrebat el. Mi-a venit să oftez, dar intuiţia m-a făcut să mă uit în ochii lui înainte şi am văzut o privire care spunea: Hai, duduie, lasă-mă cu prostiile! aşa că …mi-am tras înapoi oftatul şi am răspuns politicos şi corect la următoarele întrebări: relaţia cu mama ? foarte bună. Cu tatăl: la fel. Cu familia în general? Perfectă, Cu şefii? Sunt un subaltern ideal. Cu colegii? Suntem o mare familie. Vă supără ceva? Pe mine? Niciodată. Sunteţi mulţumită de salariu? Bineînţeles. Aveţi antecedente de vreun fel, boli etc. Nu, cum să am. Ce? are cineva? Suntem un popor fără antecedente, cum să am tocmai eu? Psihologul mi-a zîmbit şi mi-a dorit succes. A fost prima propoziţie veselă pe care am auzit-o, dar a fost aşa de surprinzătoare, încît i-am spus « Cu plăcere » în loc de « Mulţumesc » Am ieşit din cabinetul lui ca şi cum cineva se pregătise să –mi facă o trepanaţie, mi-a făcut anestezie, apoi a plecat la o ţigară şi n-a mai venit, lăsîndu-mă şi cu capul despicat şi cu creierii amorţiţi. Am fost frustrată două zile din cauza vizitei la psiholog. De aia am considerat azi că trebuie să scriu pe blog. În locul psihologului, în acelaşi cabinet este acum la mine la şcoală un alt bărbat care aplică aceleaşi proceduri doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, iar eu mă îngrozesc că trebuie să repet experienţa aceasta zilnic. Offff, asta mă face să-i dau dreptate specialistului: oricare dintre noi suntem delincvenţi în potenţă.