Colegul meu pensionar de desen de la şcoală, vorbindu-mi azi dimineaţă de lacurile Bucureştiului, de Teatrul Naţional, de Ateneul Român şi de Enescu, în loc să mă bucure, cum ar fi fost normal, mi-a amintit de o muzică greu de înghiţit, care îi urca pe pereţi pe Ceauşescu şi pe Elena, ori era manelistică. De pildă, cînd am ajuns la Constanţa, am învăţat un fel de manea pe care-o cîntam în tabere sau cînd mergeam la practica agricolă. Era cam aşa:
Albastru e cerul şi marea
Şi ochii pe care-i iubesc
Sunt mîndru să-mi apăr eu ţara
Alături de cei ce muncesc
Suntem marinari ce pe mări hoinărim
Ne place viaţa şi ştim s-o trăim
Iar voi acei ce marea iubiţi
La noi la Constanţa veniţi
Acest cîntecel era cunoscut locuitorilor patriei. Mai are rost să spun că el a fost sloganul electoral al alegerilor acestei toamne?
Iar în Moldova, la Oneşti, un alt cîntecel mi-a însoţit copilăria, învăţat tot din folclorul de cartier, dar care făcea trimiteri nu la marinarul atemporal, ci la trecutul literar clasic, singurul cu oleacă de haz din singura perioadă de normalitate valorică a României, cea interbelică.
Pe o mare-nspumată
Un vapor naviga
Coana Chiriţa speriată
Plîngea şi se văicărea
Vai, vai, vai şe durere
Uită-ti bre vaporul cum chiere
Iar marinarii cum moare
Moare şi dau din chişoare
Nu înţeleg de ce se foloseşte chişoare în acest cîntec. Niciodată nu l-am auzit rostit de moldovenii pe care i-am întîlnit în viaţa de zi cu zi.
Manea, prostul şi urîtul ne bruiază viaţa şi ne sufocă minţile şi inima. Şi în compensare, ne-o promit pe Elena Udrea să-şi fîţîie poşetele pe toate străzile.
