Paris

E ceaţă deasă pe străzile Parisului! Din loc în loc, lumina din ferestre se răspîndeşte ca o picătură de ulei pe hârtia cerată.

Merg cu Capitanul pe Rue d'Avenue. Îi stă bine uniforma cea nouă. Lîngă guler are brodate două ancoriţe. Siluetele oamenilor se deşiră în faţa noastră sau apar pe neaşteptate.  Păsările înconjoară cerul de cîteva ori.

Pe vapor,

Un oaspete la micul dejun

Noaptea fusese grea ca o limbă străină

Plină de si conditionnel

Apoi o dimineaţă cu pleoape gri-şoarece

Tu, un maratonist pe ultimii metri

Cu fularul tricotat încrîncenat 
de o doamnă din Senat

Te opreşti în viaţa mea ca un cronometru

Care măsoară timpurile verbelor

Pe fiecare sprînceană cu cîte  o lună

De pe care nu  s- a făcut nici un salt mortal

O lună ca prima ninsoare din an

Cu Frederic pe pod

Frederic mergea ca de obicei optimist printre tarabele vînzătorilor de legume tîrzii. Gogoşari, morcovi, conopidă...în sfirşit, piaţa era plină de vînzători. La o tarabă stătea plin de sine Statu-Palmă-Barbă-Cot şi-l ocăra pe Prîslea cel voinic ba că nu e suficient de iute, ba că nu e destul de voinic şi altele de genul asta pe care doar cineva cu numele Statu le poate scorni din gelozie. Prîslea vindea merele ieftin, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot - scump. Normal că îl prefera toată lumea pe Prîslea. În plus, Prîslea vorbea politicos, aşa cum vorbea Kant despre modă:

«este de preferat să fii întotdeauna un smintit în modă decât un smintit în afara modei».

Eu veneam din direcţia opusă la volanul camionului meu cu legume şi m-am trezit pe acelaşi pod cu Frederic. El conducea o maşinărie de epocă. Am ajuns amîndoi la mijlocul podului. Era imposibil să mai dăm înapoi. Frederic a întors capul şi podul s-a scurtat în spatele său pănă a ajuns la picior. Frederic a făcut un viraj scurt la dreapta şi mi-a dat voie să trec. În faţa lui, podul a redevenit lung, iar eu optimistă. De atunci locul unde noi ne-am întîlnit se numeşte Podul de piatră din piaţă. 

În Imperiul bizantin

Portretul lui Manuel Chrysoloras, care preda la Florenţa - este singura reprezentare a unui profesor bizantin în exerciţiul funcţiunii care ni s-a păstrat.

 “Ora de filosofie se desfăşura în felul următor: profesorul citea cu voce tare - sau dicta -  un scurt fragment dintr-un text de Platon sau Aristotel; comenta apoi semnificaţia, funcţia pe care o avea în interiorul argumentaţiei din care făcea parte şi raportul cu alte opere ale lui Platon sau Aristotel. Se pare că prezentarea textului era urmată adesea de întrebări adresate elevilor sau de o discuţie generală.”

Robert Browning, cap. “Dascălul” în Omul Bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 2000