Pe pervazul cabinei mele din vapor creşte o floare galbenă. Are un ghiveci mic, cu puţin pămînt, dar e suficient să o ud o dată la cîteva zile pentru ca toată întinderea de apă a oceanului să se micşoreze brusc.
Zilele trecute, căpitanul meu a văzut că sunt nostalgică şi a dus vaporul foarte aproape de ţărm. Pe dealuri erau femei care ardeau ierburi, bărbaţii înălţau zmee colorate. Uneori desprindeau cîte unul din mînă şi-l îndreptau spre vapor, dar se încurca în pînzele catargului. Rămînea prizonierul nostru pînă cînd vîntul puternic îl sfîşia şi îl risipea.
Este primăvară şi dimineţile sunt mai puţin reci. Seara, marinarii zăbovesc pe punte, înfăşuraţi în pături, fumează, povestesc întîmplări din armată şi privesc îndelung fotografiile iubitelor. Eu sunt obosită, am astenie cred. Viaţa care se zvîrcoleşte sub putreziciunile de pe pămînt ajunge adusă de ploi şi rîuri pînă aici, în mijlocul mării.
Mergem de multe zile şi aşteptăm cu nerăbdare un port vesel, cu lumini multe, cu zgomot de claxoane şi plin de oameni care vorbesc în limbi necunoscute.
