Milano

În Milano se scutură corcoduşii.

Parfumul  dulce acoperă  toate melancoliile amiezii.

Traversăm două cartiere cu străduţe înguste şi spre seară începe să plouă. Eu îmi acopăr capul cu gluga, dar căpitanul are pletele ude, picăturile de apă îi curg pe sprîncene şi obraji, peste frunte. Plouă cu stropi mari şi lumina roşcată se fărîmiţează în multe reflexii. Lîngă o casă cu coloane scorojite de timp, un bărbat tînăr se odihneşte pe bancă. Are gulerul hainei ridicat şi priveşte ploaia care i se prelinge pe pantofi. Căpitanul se aşează lîngă el şi îi atinge mîna. Eu simt atingerea caldă, ca şi cînd ar fi pentru mine.    

apă şi foc la final

Încă din antichitate, vieţile filosofilor le-au confirmat filosofiile. 

Thales, care a crezut că apa este principiul tuturor lucrurilor a murit de sete şi oboseală într-o zi caniculară de vară.

Heraclit, care a pus la baza tuturor existenţelor  focul a murit dintr-un exces de umezeală în organism, care a dus ulterior la deshidratare.

Tandem

Oricît ar fi de greu căruciorul cu sacii zilelor noastre,

Oricît ar fi de stîlciaţi papucii

Oricît ar fi ei de mici

Încît să îi calci pe ştaifuri ca să încapă piciorul

Tot mai întorci capul după o pasă reuşită

Tot îţi mai vine să arunci cît colo poverile şi să dai o fugă în mijlocul celor care încă joacă.

Delimitată ca trotuarul de carosabil

Aşa îşi apleacă umerii resemnarea peste trotuarul unde mergi mereu singur

Ascuţită ca o botină de mafiot

Aşa se strecoară tinereţea în chiotul străzii

cu lănci de aer întoarse spre rădăcini

Trec florile în şir din partea cealalată a lumii.

În Colţul ochiului, viorile

sus, pe vîrful stîncii, acolo unde cresc florile de colţ

se deschide un iris

coada rîndunicii desenează în ochiul cerului o geană

sus, mai sus, se risipesc în zile de primăvară guşterii

ca o limbă veche, greoaie, vorbită în taină

noaptea două stele mici luminează uimite de departe

un petic de pămînt în care răscoleşte vîrful pantofului

după seminţe de viorele.